La vicchiaia

Mi ‘nni ijvu na matina ni li du ma ziani viacchi, a visitari;

ma ‘zzia era assittata e ma ‘zziju a la ‘ddritta.

Quanni li vitti mi ficiru paura, comu l’arridducě la natura.

Eranu decianni ca nu ‘lli vidiva e nun cridiva all’uacchi mia!

Di quantu eranu ‘mmicchiuti e malannati.

Mi taliavanu stupifatti e cu l’uacchi sgriddrati quasi nu ‘mmi canuscivanu;

cu la facci filici, filici, mi dissiru: "Oh, chi surprisa vidirti affacciari, niputi mia!

Vidi, essiri viacchi chi malincunia?!"

Mi pigliaru tutti e du li mani e mi li tinniru stritti stritti.

Mi ficiru assittari e si misiru a parlari, pi essiri ascuntati:

"Nu ‘mmeni ‘cchiu nuddru a vinirni a truvari!

Siammu ‘cca ni st’agnuni, suli e abbannunati, ni st’anticamira di la morti!

Vinitici a truvari, nun ‘nni lassati suli, aviti tecchia di rispiattu, purtatici unuri!

Na parola di cumfortu, na gruicchi p’ascuntari.

Du mani pi strinciri e na cosa da cuntari!

Forsi li carusi nun ci cridinu, ma si voli Diu c’ianna a passari;

ca essiri viacchi č la cosa ‘cchiu ladia ca la vita ci po dari!!"

Vitti l’uacchi di li ma ziani pronti a lacrimari.

E di tannu in pua di ‘ddra nu ‘mmi vonzi ‘cchiu scustari.