Munnu di cani


E' veru ca la storia di dumani
sarà chidda ca fu di li mà nanni;
e chiddu ca successi a li rumani
succedi ni sti jorna cu cchiù affanni.

Scuprìammu ch'eranu pazzi l'egiziani
p'aviri comu Diu un suli granni,
e tanti armari santi, comu giurani,
pi tèniri luntanu tutti i malanni.

E si lu Faraùni era un gran Diu
ca tuttu cumannava ni stu munnu,
pi farlu avìa a sapìri si 'u pipìu

avìa currutu drittu o 'ntùnnu 'ntùnnu,
o si lu sceccu ca tinìa to' zìu
avìa ragliatu ccà, o a 'u cùazzu tunnu.

Tutta ssà tiritera pi capìri
si sìammu scecchi ora oppuri prima;
c'a ddi mischini mancava lu sapìri,
né luci, né cannùna e né binzina.

Ora ca sì allittratu pi dovìri
l'armari su' pi tìa 'na cosa fina;
nun manci cchiù e forsi mancu vivi,
a tìa lu cani teni a la catina.

Ormai pi figli su' cunsiderati
cu tutti l'attinzioni e li riguardi;
vìannu a lu cimiteru tumulati

si mancanu a l'affettu, Diu ci guardi!
Si sunnu frischi frischi maritati,
'na càmmara nuziali, a 'sti bastardi.

Pi carità di Diu e di li Santi,
nun diri ssà parola o ti ni pìanti!
Ca li patruna su' gilusi e tanti
sunnu capaci a rùmpiri li dìanti.

Quannu li vidi ìri sutta li pianti
pi la pipì o popò fari lamìanti,
tu 'na carìzza fa' a 'st'armi santi
comu si ormai fùssivu parìanti.

Si pùa ti piscia 'ncapu la scarpina
cridìannu la to' gamma 'n'arbulìddu,
surridi a lu patruni di dda stìdda;

e si vo' fari cosa giusta e fina,
tirannu di la tasca un pannulìddu
asciùcalu, accussì nun s'arrifridda.