L’AQUILUNI

Di ‘n terra partinu li ma pinzera
ed adasciddru all’aria pua vannu,
com’un cardiddru ca ‘n carzaru era
ed ora liberu canta vulannu.

‘Un sannu ancora unn’è c’ann’a jiri,
comu li tuartuli firrìanu ‘n tunnu.
D’unni niscìaru tu vall’a capiri,
la menti è un puzzu ca ‘un n’avi funnu!.

E mentri fazzu stu ragiunamìantu
‘nnarrìari vaju di cinquantun’anni
-la nostra testa nun havi abbìantu-
di quannu ancora nun avìa decianni.

Lu pomeriggiu, quann’era stasciuni,
e già lu suli tanticchia ammansiva,
lu ma zzì Tanu, un bell’aquiluni,
d’intra n’armadiu, sarbatu, nisciva.

Chi cuntintizza pi n’antri niputi,
tutt’a li serri pi farlu vulari!
Parìamu tanti cavaddri fujuti
ca nuddru e nenti putiva parari.

E ddr’aquiluni tinciutu di giallu
di li manuzzi lu filu ni trava.
Nìavuli, vìantu e lu suli callu
l’accumpagnavanu mentri vulava.

Pi sfunnu aviva un cìalu cilesti.
Chi gran spittaculu pi ccu taliava!
E cu manovri pricisi e lesti
era un carusu ca lu guvirnava.

Iju vuliva ca jissi cchiù gantu.
Corda ci dava. Ma si si lassava?
Viniv’a diri finiri ddru ‘ncantu!
M’addivirtiva. Però mi scantava.

Quasica comu na matri filici
ca lu so figliu ‘mpar’à a caminari.
Ma pua lu vidi ca fa li bilici
pi la so vita putirisi fari.

Doppu, lu suli si jiv’a curcari,
lu cìalu, russu, pariva ‘nfucatu.
E l’aquiluni si jiv’a sarbari
Arrìari intr’a ddr’armadiu, ‘ntrusciatu.

Nicolò Falci