‘Ncucchiati


Anche l’accoppiamento tra due poveri cani, per le strade
del paese, era motivo di grande agitazione! I più piccoli,
incoraggiati dai grandi, prendevano a sassate e bastonate
i malcapitati, onde porre fine alla scena "poco dignitosa",
agli occhi pudiche della gente.

Ddu poviru Tanuzzu, mischinazzu,
ca lu conu si liccava lestu, lestu,
pi paura ca squagliassi pi la via,
‘na vuciata jittà forti e putenti
a la vista di dda scena scunvulgenti.

Lu canazzu di Nardu ‘u cacciaturi
pi soddisfari ‘na voglia primurdiali,
s’avìa ‘ncucchiatu a lu centru di la chiazza
cu ‘na canuzza timurata e schiva
c’a passeggiu pi la chiazza si nnì iva.

Primu s’avvicinà cu fari allegru
facìannu tanta festa e cumplimenti,
rassicurannu dda povira ‘nnucenti
ca vulìa sulu di vicinu custatari
lu profumu di ddu pilu russu riali.

Pùa cci firrià ‘ntunnu a dda mischina
tuccannula e liccannucci la schina,
aspittannu lu mumentu cchiù prupiziu:
comu un lapuni ca prima di picchiari
studia ogni mossa di cu hav'a sucari.

Quannu capì ca dd’arma quasi jucava
e pi amicizia l’amicu la tuccava,
cu un santu priputenti e senza scampu
cci’appiccicà cu forza ‘ncapu a la schina
lassannu senza jatu dda mischina.

Comu virrìna c’appuiata ‘nterra
girannu lu manubriu s’impissuna
e trasi lesta lesta sempri cchiù affunnu,
accussì la pirricana di dd’armaru
attuppà dda puviredda intra un secunnu.

Chianciva la canuzza pi ‘u duluri
tirannu di ‘na parti pi scappari;
abbaiava lu canazzu chinu d’arduri
mustrannu a tutt’a genti di la chiazza
com’era forti lu cani d’a so’ razza.

Armati di vastuna e di cuticchia
currìaru li carusi ni la chiazza,
e pi scucchiari ddi du poviri amanti
tanti virrìati e tanti rocchi traru
finu ca li du armari cchiù nun jataru!

Quannu un carusu ‘na carusa ‘ncucchia
si minti a lu riparu, quasi s’ammuccia
pi nun mustrari a tutti li vriògni:
ma si un canazzu ‘na canuzza trova
pirchì s’av’ammucciari intra ‘n’arcova?