X - Li pupi ricanùscinu Pinocchiu comu so’ frati e cci fannu ‘na grannissima festa; ma ni lu cchiù bellu, nesci fori lu puparu Mangiafùacu, e Pinocchiu pi picca nun fa ‘na brutta fini.

Ni lu teatru trasi comu atturi
'n triunfu purtatu d'Arlicchinu,
ca comu frati porta aiutu e amuri,
e pi tutti cumincia un gran fistinu.

Ma lu puparu ca nun è d'accordu
a lu chiùavu l'appenni pi lu coddu.

Quannu Pinocchiu trasì ni lu teatrinu di li pupi, succidì un fattu ca fici comu mezza rivoluzioni.

Aviti a sapiri ca lu sipariu era tiratu all'ariu e la cummedia avìa già accuminciata.

Ni la scena si vidìanu Arlecchinu e Puddicinedda, ca s'azzuffavanu intra d'iddi, e comu a lu solitu, si minacciavanu di dàrisi un saccu di vastunati da un mumentu all'àutru.

Li spettatura eranu tantu attenti, quasi stavanu mali pi li gran risati, a sèntiri li zuffi a paroli di ddi du' pupazzi, ca facìanu gesti e si nni dicìanu di tutti li culura ca parìanu veri, comu si fussiru du' armari raggiunevuli e du' pirsuni di 'stu munnu.

Quannu all'impruvvisu, comu fu comu nun fu, Arlecchinu finisci di ricitari, e girànnusi versu lu pubblicu si misi a signaliari cu la manu quarcunu 'nfunnu a lu teatru, e accumincia a urlari cu tonu di dramma:

- Divinitati di lu firmamentu! Staiu sunnannu o sugnu svegliu? Eppuri chiddu dda 'nfunnu è Pinocchiu!…

- E' Pinocchiu veramenti! - grida Puddicinedda.

- Si, è propriu iddu! - grida la signura Rosaura, cumparìannu 'ncapu la scena.

- E' Pinocchiu! È Pinocchiu! - urlanu tutti 'nsìami li pupi, niscìannu a santi fori di la scena.

E' Pinocchiu! È lu nùastru frati Pinocchiu! Evviva Pinocchiu.

- Pinocchiu, veni cca 'nni mìa, - grida Arlecchinu, - vìani a jittàriti tra li vrazza di li to' frati di lignu!

A 'st'invitu accussì affittuusu Pinocchiu jietta un santu, e di lu funnu di lu teatru arriva ni li pùasti distinti; pùa cu 'n'àutru santu, di li pùasti distinti acchiana 'ncapu la testa di lu diretturi d'orchestra, e di ddà santa 'ncapu la parcu.

E' impussibbili immagginarisi quanti abbrazzati, quanti grattati di coddu, quanti pizzicuna di l’amicizia e li tistati di la vera e sincera fratillanza, ca Pinocchiu appi ‘mmìazzu a tanta confusioni di atturi e attrici di dda cumpagnia drammatica e vegetali.

‘Stu spittaculu era cummuventi, nun c’era dubbiu: ma lu pubblicu di la platea, vidìannu ca lu spittaculu nun prusiguiva, s’arraggiò e accuminciò a gridari:

- Vulìammu la cummedia, vulìammu la cummedia!.

Ma era comu si gridassiru a lu vìantu, pirchì li pupi, inveci di cuntinuari a recitari, aumentaru sia lu chiassu ca l’urli, e si misiru Pinocchiu ‘ncapu li spaddi e si lu purtaru in triunfu sutta li luci di lu parcu.

Allura niscì fori lu puparu, ‘n’umazzu accussì ladiu, ca facìa spavìantu sulu a taliàrlu. Avìa ‘na varvazza nìura comu ‘na scarapocchia d’inchiostru, e tantu longa ca di lu varvarùazzu ci arrivava finu ‘nterra: basta diri ca quannu caminava si la pistava cu li piadi. Avìa ‘na vuccazza larga comu un furnu, li so’ ùacchi parìanu du’ lanterni di vitru russu, cu lu lumi addumatu darrìari, e cu li mani facìa scrùsciri ‘na grossa zotta, fatta di serpenti e di cudi di vurpi atturcigliati ‘nsìami.

Quannu improvvisamenti cumparì lu puparu, tutti arristaru muti: nuddu cchiù jiatò. S’avissi pututu sèntiri vulari ‘na musca. Ddi mischini di pupi, masculi e fimmini, trimavanu tutti comu tanti fogli.

- Pirchì vinisti a mìntiri a gamm’allariu lu ma’ tiatru? – addumannò lu puparu a Pinocchiu, cu ‘na vuciazza d’Orcu assà arrifriddatu di testa.

- Ma’ va’ cridiri, ‘llustrissimu, ca la curpa nunn’è mia!..

- Basta accussì! Stasira ni facìammu li cunti.

Infatti, finuta la recita di la cummedia, lu puparu si nni jì in cucina, unni s’avìa priparatu pi cena un crastu, ca girava lentamenti ‘nfilatu intra ‘u spitu. E vistu ca cci ammancava quarchi lignu pi finiri di cociri e arrùstiri, chiamò Arlicchinu e Puddicinèdda e cci fissi:

- Purtatimi ccà ddu pupu ca truvati attaccatu a lu chiùavu. Mi pari un pupu fattu di lignu tantu asciuttu, e sugnu sicuru ca, a jittarlu ni lu fùacu, mi po’ dari ‘na bedda vampata a l’arrustu.

Arlecchinu e Puddicinedda all’iniziu tistiàru; ma scantati pi l’occhiatazza ca cci detti lu patruni, ubbidìaru: e doppu tanticchia riturnaru ni la cucina, purtannu ‘ncapu li vrazza ddu mischinu di Pinocchiu, ca, aggitànnusi comu ‘n’ancìdda fori di l’acqua, gridava dispiratamenti:

-Patri miu, sarvatimi! Nun vùagliu muriri, nun vùagliu muriri!