XI - Mangiafùacu starnatusci e pirduna a Pinocchiu, ca pùa adddifènni di la morti lu so’ amicu Arlecchinu.

A Mangiafùacu scappò 'nu gran starnutu
signu ca lu so' cori avìa tuccatu,
e doppu ca di lu chiùvu fu scinnutu
ddu mischinu d'u fùacu fu sarvatu.

Addifinnì Arlicchinu cu firvuri
e pi chistu si fici amici e onuri.

Lu puparu Mangiafùacu ca (chistu era lu so’ ‘nnomu) parìa ‘n’omu spavintusu, nun dicu di no, soprattuttu pi dda varvazza ca, comu si fussi un fallaru, cci cupriva tuttu lu pìattu e li gammi; ma 'nfùnnu 'nfùnnu nunn'era 'n'omu tintu. Quannu infatti si vitti purtari 'nnavanti ddu mischinu di Pinocchiu, ca s'agitava comu un pazzu, gridannu "Nun vùagliu murìri, nun vùagliu murìri", subbitu accuminciò a commòvirisi e ad aviri pietà e, doppu c'avìa risistutu 'na pùacu di tìampu, a la fini nun ni potti cchiù, e lassò iri un fortissimu strannutu.

A ddu strannutu, Arlicchinu, ca finu a tannu avìa statu afflittu e curvatu comu un sàlaciu chiancenti, si fici tuttu allegru 'n'faccia, e chinannusi versu Pinocchiu, cci dissi a mezza vuci:

- Boni nutizzi, fratìaddu. Lu puparu strannutì, e chistu è sicuramenti signu ca s'intinnirì lu cori pi tìa, e ormai tu si sarvu.

Pirchì bisogna sapìri ca, mentri tutti l'ùamini, quanndu si sìantinu mossi a cumpassioni pi quarcunu, o chiàncinu o quantu menu fannu finta d'asciucàrisi l'ùacchi, Manciafùacu, inveci, tutti li voti ca si cummuviva pi davveru, avìa lu viziu di strannutari. Era un modu comu 'n'àutru, pi fari sapiri c'avìa un cori sinzibbili.

Doppu ca strannutì, lu puparu, cuntinùannu a fari lu seriu, gridò a Pinocchiu:

- E finiscila di chianciri! Li to’ lamenta mi mìsiru 'n'agitazioni ‘nfunnu a lu stomacu…. Sìantu un duluri, ca quasi quasi…

- Etcì etcì – e fici ‘n’àutri du’ strannuti.

- Filicità! – dissi Pinocchiu.

- Grazii! E to’ patri e la to’ matri sunnu sempri vivi? – cci addumannò Manciafùacu.

- Ma’ patri sì, ma’ matri nun l’haiu mai canusciuta.

- E cu lu sapi chi dispiaciri fussi pi lo to’ vìacchiu patri, si ora ti facìssi jittari ‘mmìazzu a ddi carbuna ardenti! Poviru vìacchiu! Lu cumpatisciu! Etcì etcì etcì – e fici ‘n’àutri tri strannuti.

- Filicità – dissi Pinocchiu.

- Grazzii! Comunqui bisogna cumpatiri anchi a mìa, pirchì, comu vidi, nunn'haiu cchiù ligna pi finiri d'arrùstiri ddu crastu, e tu, dicu la verità, 'ni 'stu casu m'avìssitu fattu veramenti tantu còmmodu! Ma ormai sugnu 'mpietusitu e cci voli tanta pacìanzia. Inveci c'a tìa, voli diri ca cci mintu ad abbruciari quarchi àutru pupu di la ma' cumpagnia… Olà, guardii!

A 'stu cumannu apparìaru subbitu du' guardii di lignu, lùanghi lùanghi, sicchi sicchi, cu lu cappìaddu a lucerna 'ntesta e cu la sciabbula sfudirata 'mmani.

Allura lu puparu dissi cu vuci lamintusa:

- Pigliatimi dd'Arlicchinu, attaccàtilu beni beni, e pùa jittatilu ni lu fùacu ad abbruciari. Vùagliu ca lu ma' crastu s'arrustisci beni beni!

Immagginativi ddu mischinu d'Arlicchinu! Lu scantazzu fu accussì granni, ca li gammi si'nturciniàru e cadì 'nterra.

Pinocchiu, a la vista di 'stu spittaculu cummuventi, si ittò a li pìadi di lu puparu e chiancìannu senza sosta e vagnànnucci di lacrimi li pila di dda varba longa longa, accuminciò a diri cu vuci supplichevuli:

- Pietà, signor Mangiafùacu!..

- Ccà nun ci sunnu signuri! - rispusi duramenti lu puparu.

- Pietà, signor Cavalìari!..

- Ccà nun ci sunnu cavalìari!

- Pietà, signor Cummintaturi!

- Ccà nun ci sunnu cummentaturi!

- Pietà Eccellenza!

A sentirsi chiamare Eccellenza lu puparu fici subbitu 'na vuccuzza tunna, e addivintatu cchiù umanu e cchiù trattabbili, dissi a Pinocchiu:

- Allura, chi vùa di mìa?

- Vi dumannu grazia pi ddu mischiunu d'Arlicchinu!..

- Ccà nun c'è grazia pi nuddu. Si sarbavu a tìa, è necessariu ca fazzu mìntiri iddu 'ncapu lu fùacu, pirchì vùagliu ca lu crastu s' havi arrùstiri beni.

- 'Ni 'stu casu, - gridò curaggiusamenti Pinocchiu, scattannu e ittannu lu so' cappìaddu di midudda di pani, - 'ni 'stu casu canusciu qual è lu mo' duviri. Avanti, signuri guardii! Attaccatimi e ittatimi tra li fiammi. No, nunn'è giustu ca lu mischinu Arlicchinu, lu ma' veru amicu, havi a muriri pi mìa!..

'Sti paroli, pronunziati cu vuci anta e cu tonu eroicu, fìciru chianciri tutti li pupi ca si truvavanu presenti a dda scena. Li stessi guarddi, anchi si eranu di lignu, chiancivanu comu du' agnidduzzi di latti.

Mangiafùacu, all'iniziu, arristò duru e immobbili comu un piazzu di ghiacciu: ma pùa, lentamenti, accuminciò anchi iddu a cummòvirisi e a strannutiri. E doppu quattru o cincu strannutati, grapì affettuosamenti li vrazza e dissi a Pinocchiu:

- Tu si' un bravu carusu! Veni ccà vicinu a mìa e dùnami 'na vasata.

Pinocchiu currì subbitu, e arrampicannusi comu 'u scojattulu ni la varba di lu puparu, cci detti 'na bellissima vasata 'ncapu la punta di lu nasu.

- Allura la grazia è fatta? - addumannò ddu mischinu di Arlicchinu, cu 'na punta di vuci ca si sintìva appena.

- La grazia è fatta! - rispunnì Mangiafùacu: pùa dissi suspirannu e muvìannu la testa: - Pacìanzia! Pi 'sta sira voli diri ca mi manciu lu crastu miazzu crudu, ma la prossima vota, guai a ccu tocca!…

A la nutizia di la grazia fatta, li pupi currìaru tutti 'ncapu la parcu e, addrumati li lumi e li lampadarii comu 'na sirata di festa, accuminciaru a santari e a ballari. Era l'alba e ballavanu sempri.