XII - Lu puparu Mangiafùacu rigala cincu muniti d'oru a Pinocchiu, pi purtarli a so' patri Geppettu: e Pinocchiu, inveci, si lassa cugliuniari di la Vurpi e di lu Gattu e si nni va 'nsiemi a iddi.

Cincu muniti d'oru va a purtari
a lu so' patri ca pi fami lotta;
ma pi la strata 'ncontra du' cumpari:
'nu Gattu ùarbu cu 'na Vurpi zoppa.

E si nni vannu 'nsìami a siminari
pi farli milli sordi addivintari.

Lu jùarnu doppu, Mangiafùacu chiamò in disparti Pinocchiu e cci dumannò:

- Comu si chiama to' patri?

- Geppettu

- E chi mistìari fa?

- Lu poviru

- Guadagna assai?

- Guadagna tantu, quantu cci voli pi nun aviri mai un centesimu 'nsacchetta. Avissi a immaginari ca p'accatàrimi l'Abbeccedariu di la scola si duvitti vìnniri l'unica giacca c'avìa: 'na giacca ca, tra pezzi e cucituri, era tutta comu 'na piaga.

- Poviru diavulu! Mi fa quasi 'na granni pena. Eccu ccà cincu muniti d'oru. Va' subbitu a purtariccìlli e salutalu di parti mìa.

Pinochiu, com'è facili immagginarisi, ringraziò milli voti lu puparu, abbrazzò unu a unu tutti li pupi di la Cumpagnia, anchi li guardii: e chinu di cuntintizza, si misi in viaggiu pi turnari a la casa.

Ma nunn'avìa fattu ancora mìazzu chilometru, ca 'ncuntrò pi la via 'na Vurpi zoppa a un pedi e un Gattu ùarbu di tutti e du' l'ùacchi, ca caminavanu aiutannusi tra iddi, comu buani cumpagni di svintura. La Vurpi ca era zoppa, caminava appuiànnusi a lu Gattu: lu gattu ca era ùarbu, si lassava cunnùciri di la Vurpi.

-Bongiornu, Pinocchiu, - cci dissi la Vurpi, salutànnulu cu garbu.

- Com'è ca tu sa' lu ma' 'nnomu? - dumannò Pinocchiu.

- Canusciu beni lu to' patri.

- E unni lu vidisti?

- Lu vitti ìari davanti la porta di casa

- E chi facìa?

- Era in manichi di cammisa e trimava di friddu.

- Poviru patri! Ma, si Diu voli, d'oi in avanti nunn'havi cchiù a trimari!…

- Pirchì?

- Pirchì ju addivintai un gran signuri.

- Un gran signuri tu? - dissi la Vurpi, e accuminciò a ridiri tantu sguaiatu e a sfùttirlu: e lu Gattu ridiva anchi iddu, ma pi nun fàrilu capiri, si pittinava li baffi cu li grampi davanti.

- C'è picca di ridiri, - gridò Pinocchiu arraggiatu. Mi dispiaci veramenti di fàrivi 'ngrussari la gula accussì, ma chisti ccà, si ni capiti quarchi cosa, sunnu cincu bìaddi muniti d'oru.

E tirò fori li muniti c'avìa avutu in rigalu di Mangiafùacu.

A sentiri lu simpaticu rumuri di ddi muniti la Vurpi, quasi senza vulìrlu, allungò la gamma ca parìa immobbilizzata, e lu Gattu allargò tutti du' l'ùacchi, ca pàrsiru du lanterni virdi: ma pùa li chiuì subbitu, ed è accussì veru ca Pinocchiu mancu s'addunò di nenti.

- E ora, - cci addumannò la Vurpi, chi vo' fari di tutti 'sti muniti?

- Pi prima cosa, - arrispunnì lu pupu, - vùagliu accattari a ma' patri 'na bedda giacca nova, tutta d'oru e d'argentu e cu li buttuna di brillanti: e pùa vùagliu accattari pi mìa 'n'Abbeccedariu.

- Pi tìa?

- Veramenti: pirchì vùagliu jiri a la scola e cuminciari a studiari seriamenti.

- Talìa a mia! - dissi la Vurpi. - Pi la stupita passioni di studiari persi 'na gamma.

- Talìa a mia! - dissi lu Gattu. - Pi la stupita passioni di studiari persi la vista di tutti du' l'ùacchi.

Ni ddu mumentu un Merlu biancu, ca si ni stava sistimatu 'ncapu li spini di la strata, si misi a cantari comu sapìa fari e dissi:

- Pinocchiu, nun ascuntari li cunsigli di li tinti cumpagni: sannò ti ni pìanti!

Poviru Merlu, nun l'avissi mai dittu! Lu Gattu, cu un gran santu, cci santò 'ncùaddu, e senza mancu dàricci lu tìampu di diri ohi si lu manciò cu 'na sula vuccata, cu li pinni e tuttu lu rìastu.

Doppu avìrlu manciatu e avìrisi pulizziata la vucca, chiuì arrìari l'ùacchi e accuminciò a fari l'ùarbu, comu prima.

- Puviru Merlu! - dissi Pinocchiu a lu Gattu, - pirchì lu trattasti accussì mali?

- Lu fici pi dàricci 'na lezioni. Accussì 'n àutra vota 'mpara ad ammiscàrisi ni li facenni d'àutri.

Avìanu fattu cchiù di mezza strata, quannu la Vurpi, firmannusi all'improvvisu, dissi a lu pupu:

- Vo' radduppiari li to' muniti d'oru?

- E chi voli diri?

- Vùa di cincu misirabbili zicchini, fàrini cìantu, milli o dumila?

- Macari! E comu?

- Lu modu è facilissimu. Inveci di turnaritìnni a la casa, avissitu a viniri cu nuàutri.

- E unni mi vuliti purtari?

- Ni lu paìsi di li Varvajanni.

Pinocchiu cci pinsò tanticchia, pùa dissi sicuru:

- No, ni ssù paìsi nun ci vùagliu viniri. Ormai sugnu vicinu a la casa, e vùagliu jiri a la casa, unni c'è ma' patri ca m'aspetta. Cu lu sapi, poviru vìacchiu, quantu si disprò ìari, a nun vìdirimi turnari. Purtroppu ju fuvu un figliu tintu e lu Griddu-parlanti propriu avìa raggiuni quannu mi dicìa: "Li carusi disubbidienti nun pùannu aviri beni ni 'stu munnu". E ju lu pruvavu a spisi mia, pirchì mi capitaru tanti disgrazii, e midemma arsira ni la casa di Manciafùacu, fuvu vicinu a un piriculu… Brr! Mi vìannu li brividi sulu a pinsàricci!

- Allura, - dissi la Vurpi, - vùa propriu turnari a la to' casa? Allura vacci, tantu peggiu pi tìa!

- Tantu peggiu pi tìa! - arripitì lu Gattu.

- Pensacci beni, Pinocchiu, pirchì accussì tu duni 'na pidata a la furtuna.

- A la furtuna! Arripitì lu Gattu!

- Li to' cincu zicchini, 'ntra un mumentu putìanu addivintari dumila.

- Ma com'è pussibbili c'addiventanu tanti? - addumannò Pinocchiu, ristannu a vucca aperta pi la meraviglia.

- Ti lu spìagu subbitu, - dissi la Vurpi. - Bisogna sapiri ca ni lu paìsi di li Varvajanni c'è un turrenu binidittu, ca tutti chiamanu lu Campu di li miraculi. Tu ni 'stu turrenu fa' un pirtusu picciliddu e cci minti ddaìntra pi fari 'n'esempiu un zicchinu d'oru. Pùa cummùagli lu pirtusu cu tanticchia di terra: pùa li vagni cu du' catati d'acqua di funtana, ci minti 'ncapu un pizzicu di sali, e la sira ti nni va' tranquillamenti a dòrmiri. Intantu, duranti la notti, lu zicchinu girmoglia e ciurisci, e la matina doppu, 'na vota svigliatu, turnannu a lu campu, chi trùavi? Trùavi 'n'arbulu carricu di zicchini d'oru, tanti quanti chicchi di frummìantu po' avriri 'na bedda spica ni lu misi di giugnu.

- E allura, - dissi Pinocchiu sempri cchiù sbalurdutu, si ju 'mpissunassi ni ddu turrenu li ma' cincu zicchini, la matina doppu quanti zicchini putissi truvari?

- E' un cuntu facili facili, - arrispunnì la Vurpi, - un cuntu ca po' fari 'ncapu la punta di li jita. Minti ca ogni zicchinu ti fa un grappulu di cincucìantu zicchini: multiplica li cincucìantu pi cincu e la matina doppu ti ritrùavi 'nsacchetta dumila e cincucìantu zicchini sunanti.

- Oh chi bedda cosa! - gridò Pinocchiu, ballannu pi la cuntintizza. - Appena ca cùagliu tutti 'sti zicchini, ni pigliu dumila pi mìa e l'àutri cincucìantu c'avanzanu vi li dugnu in rigalu.

- Un rigalu a nuàutri? - gridò la Vurpi sdignata e facìannu l'offisa. - Diu ti nni libberi!

- Ti nni libberi! - Arripitì lu Gattu.

- Nuàutri, - dissi la Vurpi, - nun travagliammu pi miserabbili 'nteressi: nuàutri travagliammu sulu pi arricchiri l'àutri.

- L'àutri! - arripitì lu Gattu.

- Chi bravi pirsuni ca siti! - pinsò Pinocchiu: e scurdannusi immediatamenti, di so' patri, di la giacca nova, di l'Abbeccedariu e di tutti li bravi prumissi fatti, dissi a la Vurpi e a lu Gattu:

- Amunìnni! Ju vìagnu cu vuàutri.