XIV - Pinocchiu, pi nun avìru ascuntatu li boni cunsigli di lu Griddu-parlanti, 'ncontra l'assassini.

Nun cridìannu a lu Griddu e la so' vucca,
'ncontra li du' assassini e nun pi casu;
vùannu li sordi ca s'ammuccia 'mmucca
lu varvarùazzu cci traru e pùa lu nasu.

Currìa sì forti ca parìa cavadda
e chiddi apprìassu, comu lesta badda.

- Veramenti, - pinsò lu pupu mittìannusi in viaggiu, - comu sìammu disgraziati nuàutri poviri carusi! Tutti ni sgridanu, tutti ni rimproveranu, tutti ni dunanu cunsigli. A lassarli diri, tutti si putissiru mintiri ‘ntesta di essiri li nùastri patri e li nùastri maistri; tutti: midemma li Griddi-parlanti. Eccu pirchì ju nun vonsi dari sodisfazioni a ddu nuiusu di Griddu, cu lu sapi quanti disgrazii, secunnu iddu, m’avissiru a succediri! Putissi ‘ncuntrari anchi l’assassini! Menu mali ca ju nun ci cridu a l’assassini, né ci haiu mai cridutu. Pi mìa l’assassini fùaru invintati apposta di li patri, pi fari scantari li carusi ca vùannu nesciri fori di notti. E pùa si anchi li truvassi ccà pi la strata, forsi ca mi putissiru fari impressioni? Ma mancu pi nenti. Ju putissi jiri a lu ‘ncùantru d’iddi, gridannu: "Signuri assassini, chi vuliti di mìa? Arricurdativi ca cu mia nun si scherza! Itivìnni pi li fatti vùastri, e silenziu!". Cu ‘sta parlantina fatta seriamenti, ddi mischini d’assassini, mi pari di vìdirli, avissiru a scappari veloci comu lu vìantu. Si pi casu nun fussiru tantu educati ca nun vulissiru scappari, allura putissi scappari ju, e accussì la facissi finuta…

Ma Pinocchiu mancu potti finiri lu so’ raggiunamentu, pirchì ni ddu puntu cci parsi di sentiri darrìari a iddu un leggerissimu rumuri di fogli.

Si gira a taliari e vidi ni lu scuru du’ facciazzi nìauri tutti ammucciati intra du’ sacchi di carbuni, ca currivanu darrìari a iddu a santi e ‘n'punta di pìadi, comu si fussiru du’ fantasimi.

- Ecculi ccà pi davveru! – pinsò intra iddu: e nun sapìannu unni ammucciari li quattru zicchini, si l’ammucciò ni la vucca e precisamenti sutta la lingua.

Pùa pruvò a scappari. Ma ancora nunn’avìa fattu lu primu passu, ca si ‘ntisi affirrari pi li vrazza e ‘ntisi du’ vuci tirribbili e cavirnusi, ca cci dissiru:

- O la borsa o la vita!

Pinocchiu nun putìannu arrispunniri cu li paroli, pirchì ‘mmucca cci avìa li muniti, fici milli inchini e milli smorfii pi fari capiri a ddi du’ mascarati, ca facìvanu vidiri sulu l’ùacchi attraversu li pirtusa di li sacchi, ca iddu era un poviru pupu, e ca nunn'avìa ‘nsacchetta mancu un centesimu farsu.

- Forza, forza! Menu chiacchiri e fori li sordi! -. Gridavanu minacciusamenti li du’ briganti.

E lu pupu fici signu cu la testa e li mani comu pi diri: "Nunn’haiu".

- Tira fori li sordi o si’ mùartu, - dissi l’assassinu chhiù antu di statura.

- Mùartu! – arripitì l’àutru.

- E doppu ammazzatu a tìa, ammazzammu anchi to’ patri.

- Anchi to’ patri!

- No, no, no, lu mischinu di ma’ patri no! – gridò Pinocchiu cu vuci disprata: ma mentri gridava accussì, li zicchini cci sunarunu ‘mmucca.

- Ah! Mascaratu! Allura li sordi ti l’ammucciasti sutta la lingua? Sputali subbitu!

E Pinocchiu, duru!

- Ah! Fa' lu surdu? Aspetta un mumentu ca cci pensammu nuàutri a faritìlli sputari fori!

Infatti, unu d’iddi affirrò lu pupu pi la punta di lu nasu e l’àutru lu pugliò pi lu varvarùazzu, e accuminciaru a trarlu senza pietà, unu di ccà e l’àutru di ddà, pirchì fussi custrittu a gràpiri la vucca: ma nun ci fu vìarsu. La vucca di lu pupu parìa siggillata cu li chiova.

Allura l’assassinu cchiù curtu di statura, tratu fori un cutiddazzu, circò di ‘mpilariccillu, comu si fussi ‘na leva o ‘nu scarpìaddu, tra li labbra: ma Pinocchiu, viloci comu un lampu, cci muzzicò la mani cu li dìanti, e doppu ca cci la tirò completameni c’un muzzicuni, la sputò ‘nterra.; e ‘mmagginativi la so’ meraviglia quannu, ammeci di ‘na mani, s’addunò c’avìa sputatu ‘na grampa di gattu. Facìannusi curaggiu pi ‘sta prima vittoria, si libbrò cu forza di l’ugna di l’assassini e, santati li spini di la strata, accuminciò a curriri pi la campagna. E l’assassini a cùrriricci ‘nnarrìari, comu du’ cani e 'na lebbra: e chiddu c’avìa pìarsu ‘na grampa curriva cu ‘na gamma sula, né mai si sappi comu facissi.

Doppu ‘na cursa di quinnici chilometri, Pinocchiu nun nni putìa cchiù. Allura, vistusi ormai pìarsu, s’arrampicò ‘ncapu un pinu antu antu e s’assittò ‘ncima a li rami. L’assassini tintaru d’arrampicàrisi anchi iddi, ma jiunti a mità di lu truncuni sciddicaru e, ricadìannu ‘nterra, si spiddaru li mani e li pìadi.

Ma nun pi chistu si dìattiru pi vinciuti: anzi cuglìaru un fasciu di ligna sicchi e lu misiru sutta lu pinu dànnucci fuacu. Immediatamenti, lu pinu accuminciò ad abbruciari e a svampari, comu ‘na cannila agitata di lu vìantu.

Pinocchiu, vidìannu ca li fiammi acchianavanu sempri cchiù, e nun vulìannu fari la fini d’un picciùni arrustutu, fici un santu di la cima di l’arbulu, e si misi a curriri arrìari ‘mmìazzu a lu turrenu e a li vigni. E l’assassini apprìassu, sempri apprìassu, senza mai stancarisi.

Intantu accuminciava a nasciri lu jiùrnu e s’assicutavanu sempri; tuttanavòta, Pinocchiu si truvò la strata bluccata d’un fissuni largu e assà finnutu, tuttu chinu d’acquazza lorda, di lu culuri di cafè e latti. Chi fari? "unu, du’, tri!" gridò lu pupu, e pigliata ‘na grannissima rincursa, santò di l’àutra parti. E l’assassini santàrunu anchi iddi, ma nun avìannu pigliatu beni la misura, patapuffete!… cadìaru ni lu centru di lu fissuni.

Pinocchiu ca ‘ntisi lu rumuri di la caduta e li sbrizzi di l’acqua, urlò ridìannu e cuntinuannu a curriri:

-Bonu bagnu, signuri assassini.

E già s’immagginava ca fussiru affucati ni l’acqua, quannu inveci, girànnusi a taliari, s’addunò ca currivanu apprìassu a iddu tutti e du’, sempri cummigliati di li sacchi e ca pirdivanu acqua comu si fussiru du’ panari senza funnu.