XVIII - Pinocchiu ritrova la Vurpi e lu Gattu, e va cu iddi a siminari li quattru muniti ni lu Campu di li Miraculi.

Lu nasu milli ancìaddi cci manciaru,
e Pinocchiu partì versu so' patri:
ma la Vurpi e lu Gattu arrincuntraru
ddi granni amici, sempri farsi e latri.

E siminò li sordi intra ddu Campu
ca Miraculi dava cchiù di lu santu.

Comu putiti immagginari, la Fata lassò ca lu pupu chiancissi e urlassi ‘na bona mezzura, pi ddu so’ nasu ca nun passava cchiù di la porta di la cammara; e lu fici pi dàricci ‘na bona lezioni pirchì si curriggiassi di lu bruttu viziu di diri farfantarìi, lu viziu cchiù ladiu ca po’ aviri un carusu. Ma quannu lu vitti canciatu e cu l’ùacchi fori di la testa pi la dispirazioni, allura s’impietosì, sbattì li mani ‘nsìami, e a ddu signali trasìaru ni la cammara passannu di la finestra un migliaiu di grùassi ancìaddi chiamati Picchi, ca pusatisi tutti ‘ncapu lu nasu di Pinocchiu, accuminciaru a pizzuliarlu accussì tantu, ca intra picca minuti ddu nasu enormi e fori misura si truvò riduttu a la so’ grannizza naturali.

- Quantu siti bona, Fata mia, - dissi lu pupu, asciucànnusi l’ùacchi, - e quantu vi vùagliu beni!

- Ti vùagliu beni anchi ju, - rispusi la Fata, - e si tu vo’ ristari cu mìa, tu putissitu essiri lu ma’ fratuzzu e ju la to’ suruzza…

- Ju ristassi vulintìari… ma lu ma’ poviru patri?

- Pinzavu a tuttu. Lu to’ patri già fu avvirtutu: e prima di notti è ccà.

- Veramenti?… gridò Pinocchiu, santannu d’alligrizza. – Allura, Fatina mia, si vi cuntintati, vulìssi jirìcci ‘ncùantru! Nun vidu l’ura di putìricci dari ‘na vasata a ddu poviru vìacchiu, c’ha suffrutu tantu pi mia!

- Vacci, ma attentu di nun pèrdiriti. Piglia la strata di lu vùascu, e sugnu sicurissima ca lu ‘ncùantri.

Pinocchiu partì: e appena trasutu ni lu vùascu accuminciò a curriri comu un capriolu. Ma quannu fu arrivatu a un certu puntu, quasi di fronti a la Quercia granni, si firmò, pirchì cci parsi di sèntiri genti 'mmìazzu a li fraschi. Infatti vitti cumpariri pi la strata, induvinati a ccù? La Vurpi e lu Gattu, ovveru li du' cumpagni di viaggiu, cu ccù avìa manciatu all'osteria di lu Gammaru Russu.

-Eccu lu nùastru caru Pinocchiu! - gridò la Vurpi, abbrazzannulu e vasannulu. - Comu mai si' ccà?

-Comu mai si' ccà? - ripitì lu Gattu.

-E' 'na storia longa, dissi lu pupu, - e vi la cuntu cu commudu. Aviti a sapiri ca l'àutra notti, quannu mi lassàstivu sulu all'osteria, 'ncuntravu l'assassini pi la strata…

- L'assassini? .. O poviru amicu! E chi vulivanu?

- Mi vulivanu arrubbari li muniti d'oru.

- Infami!… - dissi la Vurpi.

- Infamissimi! - ripitì lu Gattu.

- Ma ju accuminciavu a scappari, cuntinuò a diri lu pupu, - e iddi sempri darrìari: finu ca mi jiuncìaru e m'impiccaru a 'nu ramu di dda quercia.

E Pinocchiu parlò di la Quercia granni, ca era dda a du' passi.

- Si po’ sèntiri di peggiu? - dissi la Vurpi. - 'Ni quali munnu sìammu cunnannati a vìviri? Unni si po’ truvari un riparu pi nuàutri galantùamini?

E intantu ca parlavanu accussì, Pinocchiu s'addunò ca lu Gattu era zoppu di la gamma destra davanti, pirchì 'nfunnu cci mancava tutta la grampetta cu l'ugna: allura cci dumannò:

- Chi facisti cu la to' grampetta?

Lu Gattu vuliva rispunniri quarchi cosa, ma s'imbrugliò. Allura la Vurpi dissi subbitu:

- Lu ma' amicu è troppu modestu, e pi chistu ca nun rispunni. Rispunnu ju pi iddu. Tu hai a sapiri ca un ura 'nnarrìari 'ncuntrammu pi la strata un vìacchiu lupu, quasi svinutu pi la fami, ca ni dumannò tanticchia d'elemosina. Nun avìannu di dàricci mancu 'na lisca di pisci, chi fici lu ma' amicu ca havi veramenti un cori di Cesare? … Si staccò cu li dìanti 'na grampetta di la so' gamma davanti e la jittò a dda povira bestia, pirchì putissi manciari quarchi cosa. - E la Vurpi, mentri parlava accussì, s'asciucò 'na lacrima.

Pinocchiu, commossu midemma iddu, s'abbicinò a lu Gattu, dicìannucci ni li gricchi:

- Si tutti li gatti t'assumigliassiru, furtunati li surci!..

- E ora chi fai 'ni 'stu pùastu? - dumannò la Vurpi a lu pupu.

- Aspìattu lu ma' patri, ca havi ad arrivari cca da un mumentu a l'àutru.

- E li to' muniti d'oru?

- L'haiu sempri 'n'sacchetta, menu una ca la spinnivu a l'osteria di lu Gammaru russu.

- E pinsari ca, inveci di quattru muniti, putissiru divintari dumani milli o dumila! Pirchì nun accìatti lu ma' cunsigliu? Pirchì nun li va' a siminari ni lu Campu di li miraculi?

- Oj è impossibili: cci vaju 'n'àutru jùarnu.

- 'N'àutru jùarnu è tardi, dissi la Vurpi.

- Pirchì?

- Pirchì ddu campu fu accattatu d'un gran signuri e a pàrtiri di dumani nuddu po' avìri lu pirmissu di siminàricci li dinari.

- Quantu è distanti di ccà lu Campu di li miraculi?

- Sulu du' chilometri. Vo' viniri cu nuàutri? Fra mezz'ura si' ddà: sìmini subbitu li quattru muniti: doppu quarchi minutu ni cùagli dumila e stasira ritùarni cu li sacchetti chini. Vo' viniri cu nuàutri?

Pinocchiu persi tìampu a rispùnniri, pirchì si ricurdò di la bona Fata, di lu vìacchiu Geppettu e di li cunsigli di lu Griddu-parlanti; ma pùa finì ca fici comu fannu tutti li carusi senza tantìcchia di giudiziu e senza cori: detti 'na firriata di testa, e dissi a la Vurpi e a lu Gattu:

- Amunìnni: vìagnu cu vuàutri.

E partìaru.

Doppu ca caminaru 'na mezza jurnata arrivaru intra 'na città chiamata "Acchiappa-citrulli". Appena trasìaru ni la città, Pinocchiu vitti tutti li strati chini di cani spilacchiati, ca sbadigliavanu pi la fami, di pìacuri tunnuti ca trimavanu pi lu friddu, di gaddini senza chirca e senza bargigliu, ca dumannavanu l'elemosina d'un chiccu di furmintuni, di grùassi farfalli ca nun putivanu cchiù vulari, pirchì avìanu vinnutu li bìaddi ali culurati, di pavuna senza cuda, ca si vrigugnavanu a fàrisi vidiri, e di faciani ca santavanu tranquilli tranquilli, e chiancivanu li pinni doru e d'argentu scintillanti, ormai pirduti pi sempri.

'Mmìazzu a 'sta fudda d'addimannìari e di poviri vriugnusi passavanu ogni tantu certi carrozzi signorili cu ddaìntra o quarchi vurpi, o quarchi carcarazza latra o quarchi anciddazzu di rapina.

- E lu campu di li miraculi unni è? - dumannò Pinocchiu.

- E' ccà, a du' passi.

Dittu fattu attravirsaru la città e, nisciuti fori di li mura, si firmaru intra un campu sulitariu ca assumigliava a tutti l'àutri campi.

- Arrivammu, - dissi la Vurpi a lu pupu. - Ora 'ncùlati 'nterra, scava cu li mani un pirtusu ni lu campu e mìnticci ddaintra li muniti d'oru.

Pinocchiu ubbidì. Scavò lu pirtusu, cci misi li quattru muniti d'oru ca cci avìanu ristatu: e doppu cummigliò lu pirtusu cu tanticchia di terra.

- Ora, dissi la Vurpi, - va' ni lu canali ccà vicinu, piglia un catu d'acqua e vagna lu turrenu unni siminasti .

Pinocchiu jì a lu canali, e vistu ca nun avìa un catu, si tirò di li pìadi 'na scarpa, l'anchì d'acqua, e vagnò lu turrenu ca cupriva lu pirtusu. Pùa dumannò?

- C'è àutru di fari?

- Nenti, - rispusi la Vurpi. - Ora ni putìammu jiri. Tu pùa ritorna ccà tra 'na vintina di minuti e trùavi l'arbulìddu già spuntatu di lu turrenu e cu li rami tutti carricati di muniti.

Lu poviru pupu, ca nun stava ni li causi pi la cuntintizza, ringraziò milli voti la Vurpi e lu Gattu, e cci prummisi un bìaddu rigalu.

- Nuàutri nun vulìammu rigali, - rispunnìaru ddi du' malandrini, - A nuàutri ni basta d'avìriti 'nsignatu lu sistema p'arricchìrisi senza tanta fatica, e sìammu cuntenti comu 'na pasqua.

Dittu chissu salutaru Pinocchiu, e aggurannuci 'na bona riconta, si nni jìaru pi li fatti so'.