XXVII - Granni battaglia fra Pinocchiu e li so' cumpagni: unu d'iddi resta firutu, e Pinocchiu veni arristatu di li carrabbinera.

L’amici ‘nvidiusi lu babbiaru,
e dicìannu ca c’era un Pisci-cani
‘ncapu la bianca rina iddu purtaru
unni ‘na zuffa fa, cu libbra e mani.

Di li carrabbinera veni arristatu
d’un mastinu, pùa scappa, assicutatu.

Jùntu ca fu ni la spiaggia, Pinocchiu detti subbitu 'n'occhiata a lu mari; ma nun vitti lu Pisci-cani.

Lu mari era tuttu lisciu comu un granni cristallu di specchiu.

- Oh! Lu Pisci-cani unni è - dumannò Pinocchiu girannusi versu li cumpagni.

- Forsi si nni jì a fari culazioni, - rispunnì unu d'iddi, ridìannu.

- O forsi si jittò 'ncapu lu lìattu pi fari un sunnicìaddu, cuntinuò 'n'àutru, ridìannu cchiù forti ca mai.

Di ddi risposti senza senzu e di ddi stupidi risatazzi, Pinocchiu capì ca li so' cumpagni cci avìanu fattu u' bruttu scherzu, facìannucci capiri 'na cosa ca nunn'era vera; e pigliannusìlla a mali, cci dissi cu vuci risintuta:

- E ora? Chi piaciri cci truvastivu a fàrimi cridiri la storia di lu Pisci-cani?

- Lu piaciri c'è di sicuru!.. rispunnìaru 'nsìami ddi birbanti.

- E qual è?…

- Chiddu di fàriti perdiri la scola e di fàriti viniri cu nuàutri. Nun ti vrigùagni a fàriti vidiri tutti li jorna accussì precisu e accussì diligenti a li lezioni? Nun ti vrigùagni a studiari tantu, comu fa'?

- E si studiu, chi v'interessa a vuàutri?

- A nuàutri n'interessa assà, pirchì ni custrinci a fari 'na brutta figura cu lu maistru…

- Pirchì?

- Pirchì li sculari ca studianu fannu sempri scumpariri chiddi, comu nuàutri, ca nun hannu voglia di studiari. E nuàutri nun vulìammu scumpariri! Anchi nuàutri avìammu la nostra dignità!

- E allura chi haiu a fari p'accuntintàrivi?

- Puru tu hai ad annuiariti di la scola, di li lezioni e di lu maistru, ca sunnu li tri nùastri granni nnimici.

- E si ju vulissi cuntinuari a studiari?

- Nun ti taliammu cchiù 'nfaccia, e a la prima occasioni ti la facìammu pagari!…

- In verità mi faciti quasi ridiri, - dissi lu pupu muvìannu la testa.

- Ehi, Pinocchiu! - gridò allura lu cchiù granni di ddi carusi, avvicinànnusi a la so' facci. - Nun viniri ccà a fari lu strafuttenti: nun viniri ccà a fari tantu lu gadduzzu!… Pirchì si tu nun ti scanti di nuàutri, nuàutri nun ni scantammu di tìa! Ricordati ca tu sì sulu e nuàutru sìammu setti.

- Setti comu li piccati murtali, - dissi Pinocchiu cu 'na granni risata.

- Sintìstivu? N'insurtà tutti! Ni chiamò cu lu nnomu di li piccati murtali!…

- Pinocchiu! Dumannacci scusa di l'offisa… sannò, guai a tìa!

- Cucù! - fici lu pupu, tuccannusi cu l'indici la punta di lu nasu, pi pigliàrili in giru.

- Pinocchiu! Finisci mali!…

- Cucù!

- Ni pigli quantu un sceccu!…

- Cucù!

- Ritùarni a la casa cu lu nasu ruttu!…

- Cucù!

- Ora lu cucù ti lu dugnu ju! - gridò lu cchiù arditu di ddi birbanti. - Pìgliati chistu comu accuntu pi la cena di 'stasira.

E dicìannu accussì cci detti un pugnu 'ntesta.

Ma fu, comu si dici, botta e risposta; pirchì lu pupu, comu si cci putìa aspittari, rispunnì cu 'nàutru pugnu: e a 'stu puntu, d'un mumentu all'àutru, la lotta addivintò generali e furiusa.

Pinocchiu, anchi s'era sulu, si difinniva comu 'n'eroe. Cu li so' pìadi di lignu durissimu travagliava accussì beni, ca tiniva li so' nnimici a rispittusa distanza. Unni li so' pìadi putivanu arrivari e tuccari, cci lassavanu sempri un lividu pi ricùardu.

Allura li carusi, arraggiati di nun putìrisi misurari cu lu pupu cùarpu a cùarpu, pinsaru beni di passari a li projettuli, e graputi li pacchi di li libbra di scola, accuminciaru a lanciari contru d'iddu li Sillabari, li Grammatichi, li Giannettini, li Minuzzoli, li Cunti di Thouar, lu Pulcinu di la Baccini e àutri libbra di scola: ma lu pupu, ca era d'ùacchiu veloci e smalizziatu, faciva attenzioni, e accussì li volumi, passannucci 'ncapu a la testa, jìvanu tutti a finiri ni lu mari. Immagginativi li pisci! Li pisci, cridìannu ca ddi libbra fussiru robba di manciari, currivanu a gruppi ‘ncapu lu pilu di l’acqua; ma doppu c’avìanu misu ‘mmucca ‘na pagina o quarchi frontispizziu, la sputavanu subbitu facìannu cu la vucca ‘na certa smorfia, ca parìa vulissi diri: "Nun è robba pi nuàutri: nuàutri sìammu abbituati a manciari mìagliu assà!".

Intantu la battaglia s’inferociva sempri di cchiù, quannu un grùassu Granciu, ca era nisciutu fori di l’acqua e ca adaggiu adaggiu s’avìa arrampicatu finu ‘ncapu la spiaggia, gridò cu ‘na vuciazza di trummuni arrifriddatu:

- Finìtila, birbanti ca nun siti àutru! Sti guerri di mani fra carusi e carusi raramenti vannu a finiri beni. Spessu succedi quarchi disgrazia!…

Poviru Granciu! Fu lu stessu c’avissi pridicatu a lu vìantu. Anzi ddu birbanti di Pinocchiu, girannusi nnarrìari a taliarlu stùartu, cci dissi cu garbu:

- Zìttuti, Granciu nuiusu!.. Facìssitu mìagliu a sucàriti du’ pastigli di licheni pi guariri di ‘stu raffridduri di gula. Vattìnni chiuttùastu a lìattu e cerca di sudari!

Intantu li carusi, ca avivanu finutu ormai di tirari tutti li so’ libbra, vìttiru a picca distanza lu paccu di libbra di lu pupu, e subbitu si n’impussissaru.

Fra ‘sti libbra, c’era un volumi riligatu cu cartuncinu grùassu, cu la schina e li punti di cartapicurina. Era un trattatu di Aritmetica. Vi lassu immagginari si pisava tantu!

Unu di ddi birbanti affirrò ddu volumi e, pigliata di mira la testa di Pinocchiu, lu lanciò cu quanta forza avìa ni lu vrazzu: ma inveci di ‘ngagliari lu pupu, acchiappò ‘ntesta unu di li cumpagni; ca divintò biancu comu un pannu lavatu, e nun dissi àutru ca ‘sti paroli:

- O mamma mia, aiutatimi…. Pirchì mùaru!

Pùa cadì stinnilicchiatu ‘ncapu la rina di lu lidu.

A la vista di ddu murticìaddu, li carusi scantati si misiru a scappari e intra picca minuti nun si vitturu cchiù.

Ma Pinocchiu ristò ddà, e anchi si pi lu duluri e lu scantu, puru iddu fussi cchiù mùartu ca vivu, currì a vagnari lu so’ fazzulettu ni l’acqua di lu mari e cuminciò a vagnari la tempula di lu so’ poviru cumpagnu di scola. E intantu chiancìannu forti e disprànnusi, lu chiamava pi nomu e cci diciva:

- Eugeniu!… poviru Eugeniu miu!…. grapi l’ùacchi, e talìami!… Pirchì nun rispunni? Nun fuvu ju, ca ti fici tantu mali! Cridilu, nun fuvu ju!.. Grapi l’ùacchi, Eugeniu… Si tiani l’ùacchi chiusi, fa muriri puru a mìa… O Diu miu! Comu fazzu ora a turnari a la casa?… Cu quali curaggiu mi pùazzu prisintari a la ma’ bona matri? Chi nn’havi a essiri di mìa? Unni scappu?… Unni vaiu ad ammucciàrimi?… O quantu era mìagliu, milli voti mìagliu c’avissi jiutu a la scola!… Pirchì ascuntavu ‘sti cumpagni ca sunnu la ma’ dannazzioni?… E lu maistru mi l’avìa dittu!… e la ma’ mamma mi l’avìva ripitutu: "Talìati di li cumpagni tinti!". – Ma ju sugnu un tistardu… tantu tistardu… lassu parlari a tutti, e pùa fazzu sempri comu mi pari!… E doppu mi tocca scuntàrili… E accussì, di quantu havi ca sugnu a lu munnu, nun haiu mai avutu un quartu d’ura di beni. Diu miu! Chi nn’havi a essiri di mìa, di mìa?

E Pinocchiu cuntinuava a chianciri, a cuntrullari, a dàrisi pugna ‘ntesta e a chiamari pi nomu lu poviru Eugeniu: quannu ‘ntisi all’improvvisu un rumuri surdi di passi ca s’avvicinavanu.

Si girò: eranu du’ carrabbinera.

- Chi fa’ accussì jittatu ‘nterra? – dumannaru a Pinocchiu.

- Assistu ‘stu ma’ cumpagnu di scola.

- Chi si ‘ntisi mali?

- Pari di sì..

- Àutru chi mali! – dissi unu di li carrabbinera, ‘nchinànnusi e talìannu Eugeniu di vicinu. – ‘Stu carusu fu ferutu a ‘na tempula: cu lu ferì?

Ju no, - chicchiò lu pupu ca nun avìa cchiù ciatu ‘n’cùarpu.

- Si nun fusti tu, cu fu allura ca lu ferì?

- Ju no, - ripitì Pinocchiu

- E cu chi fu firutu?

- Cu ‘stu libbru. – E lu pupu pigliò di ‘nterra lu Trattatu di Aritmetica, riligatu cu cartuni e cartapìacura, pi farlu vidiri a lu carrabbinìari.

- E ‘stu libbru di cu è?

- Miu.

- Basta accussì: nun servi àutru. Sùsiti subbitu e vìani cu nuàutri.

- Ma ju…

- Vìani cu nuàutri!

- Ma ju sugnu ‘nnuccenti…

- Vìani cu nuàutri!

Prima di pàrtiri, li carrabbinera chiamaru quarchi piscaturi, ca ni ddu mumentu passavanu cu la so’ varca vicinu a la spiaggia, e cci dissiru:

- V’affidammu ‘stu carusìaddu firutu ‘ntesta. Purtatilu a la vostra casa e assistìtilu. Dumani turnammu e vìdirlu.

Pùa si giraru versu Pinocchiu, e doppu ca lu misiru ‘mmìazzu a iddi du’, cci ordinaru cu fari surdatiscu:

- Avanti! E camina veloci! Sannò, peggiu pi tìa!

Senza farisìllu ripetiri, lu pupu cuminciò a caminari pi dda viuzza, ca cunnuciva a lu paisi. Ma lu poviru diavulu nun sapiva cchiù mancu iddu ni quali munnu fussi. Cci pariva di sunnari, e chi bruttu sùannu! Era fori d’iddu. Li so’ ùacchi vidivanu duppiu: li gammi cci trimavanu: la lingua cci avìa ristatu attaccata a lu palatu e nun putiva cchiù spiccicari ‘na sula parola. Eppuri, ‘mmìazzu a dda speci di stupidità e rimbambimìantu, ‘na spina punciutissima cci pirciava lu cori: lu pinsìaru di duviri passari sutta la finestra di la casa di la so’ bona Fata, ‘mmìazzu a li carrabbinera. Avissi prifirutu chiuttùastu di muriri.

Avìanu già arrivati e stavanu pi tràsiri ni lu paìsi, quannu un cùarpu di vìantu fici vulari di ‘ntesta a Pinocchiu la birritta, purtannula luntanu ‘na dicina di passi.

- Pirmìattinu, - dissi lu pupu a li carrabbinera, - ca vaju a ripigliari la ma’ birritta?

- Vacci: ma facìammu ‘na cosa veloci.

Lu pupu jì, pigliò la birritta… ma inveci di mintirisìlla ‘ntesta, si la misi ‘mmucca fra li dìanti, e pùa accuminciò a curriri a granni velocità versu la spiaggia di lu mari. Curriva comu ‘na badda di scupetta. Li carrabbinera, pinzannu ca fussi difficili jùncirilu, cci lanciaru ‘nnarrìari un grùassu cani mastinu, ca s’avìa guadagnatu lu primu premiu ni tutti li cursi di cani. Pinocchiu curriva, e lu cani curriva cchiù forti d’iddu: pi chistu tutta la genti s’affacciava a li finestri e s’affuddava ‘mmìazzu a la strata, ansiusa di vidiri la fini di ‘stu paliu feroci. Ma nun si potti livari ‘sta voglia, pirchì lu cani mastinu e Pinocchiu righivanu pi la strata tantu pruvulazzu, ca doppu picca minuti nun fu cchiù possibbili vidiri nenti.