XXXII - A Pinocchiu cci criscinu li gricchi di sceccu, e pùa diventa u' sciccuzzu veru e accumincia a ragliari.

E gran surprisa, ca nun pari veru,
cci criscinu li gricchi e 'u mussu a filu;
pùa sceccu addiventa pi davveru
spunta la cuda e tantu griggiu pilu.

E meraviglia, sulu mancia paglia,
cu quattru pedi camìna, e puru raglia!

E quali fu ‘sta surprisa?

Vi lu dicu ju, carusìaddi ca liggiti: lu surprisa fu ca Pinocchiu, addrivigliànnusi, cci vinni naturalmente di grattarisi la testa; e grattannusi la testa s’addunò….

Induvinati di chi è ca s’addunò?

S’addunò cu so’ grannissima meraviglia ca li gricchi cci avìani crisciuti cchiossà d’un parmu.

Vuàutri sapiti ca lu pupu, di quannu nascì, aviva li gricchi nichi nichi: tantu nichi ca, a ùacchiu nudu, mancu si vidivanu! Immagginativi allura comu cci arristò, quannu s’addunò ca li so’ gricchi, duranti la notti, s’avìanu allungati accussì tantu, ca parivanu du’ scupi di juncu.

Jì subbitu a la ricerca d’u’ specchiu, pi putìrisi vidiri: ma nun truvannu lu specchiu, anchì d’acqua un vacili, e spicchiannusi ddaintra, vitti chiddu ca mai avissi vulutu vidiri: vitti, cioè, la so’ figura fatta cchiù bedda d’un magnificu paru di gricchi asinini.

Vi lassu immagginari lu duluri, la vrigogna e la dispirazioni di ddu poviru Pinocchiu!

Accuminciò a chianciri, a gridari, a sbattiri la testa contru lu muru: ma quantu cchiù si disprava, e cchiù li so’ gricchi criscivanu, criscivanu e divintavanu pilusi versu la cima.

A lu rumuri di ddi gridi acutissimi, trasì ni la stanza ‘na bedda Marmuttina, ca abitava ni lu pianu di ‘ncapu: ca vidìannu lu pupu smaniari accussì tantu, cci dumannò premurosamenti:

- Chi hai, caru vicinu di casa?

- Sugnu malatu, Marmuttina, tantu malatu… e malatu di ‘na malatìa ca mi fa scantari! Tu ni capisci di punsu?

- Tanticchia.

- Ascunta allura si pi casu haiu la febbri.

La Marmuttina righì la grampa destra davanti: e doppu aviri tuccatu lu punsu di Pinocchiu cci dissi suspirannu:

- Amicu miu, mi dispiaci duvìriti dari ‘na brutta nutizia!..

- Cioè?

- Tu hai ‘na gran brutta febbri!…

- E chi febbri fussi?

- E’ la febbri di lu sceccu.

- Nun capisciu ‘sta febbri! – rispunnì lu pupu, ca l’aviva propriu caputu.

- Allura ti la spiegu ju. – dissi la Marmuttina. – Hai allura a sapiri ca fra du’ o tri uri tu nun si’ cchiù un pupu, né un carusu…

- E chi sugnu?

- Fra du’ o tri uri, tu addivìanti u’ sciccuzzu veru e propriu, comu chiddi ca tiranu lu carrettu e ca portanu li cavuli e la ‘nsalata a lu mircatu.

- Oh! Poviru mìa! Poviru mìa! – gridò Pinocchiu pigliannusi cu li mani tutti du’ li gricchi, e tirannuli e strapazzannuli rabbiusamenti, comu si fussiru li gricchi di n’àutru.

- Caru miu, - dissi la Marmuttina pi cunsularlu, - chi cci vo’ fari? Ormai è distinu. Ormai è scrittu ni li decreti di la sapienza, ca tutti li carusi svugliati ca, pigliannu a noia li libbra, li scoli e li maistri, passanu li jurnati a nun fari nenti, a jucari e a divèrtirisi, primu o doppu finiscinu cu lu divintari tanti scecchi nicarìaddi.

- Ma è veramenti propriu accussì? – dumannò lu pupu chiancìannu.

- Purtroppu è accussì! E ora chianciri nun servi a nenti. Bisugnava pinsàrici prima!

- Ma la curpa nun è mia: la curpa, cridilu, è tutta di Lucignolu!…

- E cu è ‘stu Lucignolu!…

- Un ma’ cumpagnu di scola. Ju vuliva turnari a la casa: ju vuliva essiri ubbidienti: ju vuliva cuntinuari a studiari e farimi onuri… ma Lucignolu mi dissi: "Pirchì vùa annuiàriti a studiari? Pirchì vùa jiri a la scola? Chiuttùastu vìani cu mia, ni lu Paisi di li Balocchi: dda nun studiammu cchiù: dda ni divirtìammu di la matina a la sira e stammu sempri allegri".

- E pirchì ascuntasti lu cunsigliu di ddu amicu farsu? Di ddu cumpagnu tintu?

- Pirchì?… Pirchì, Marmuttina mia, ju sugnu un pupu senza giudiziu… e senza cori. Oh! Si avissi avutu tanticchia di cori, nun avissi mai abbannunatu dda bona Fata ca mi vuliva beni comu ‘na mamma e ca aviva fattu tantu pi mia!… E a ‘st’ura nun fussi cchiù un pupu… ma fussi inveci un carusìaddu a modu, comu cci nn’è tanti! Oh!… ma si ‘ncùantru Lucignolu, guai a iddu! Cci nni vùagliu diri un saccu e ‘na sporta!

E fici lu vìarsu di nesciri. Ma quannu fu vicinu a la porta, si ricurdò c’havìa li gricchi di sceccu, e vrigugnannusi di farli vidiri a tutti, chi s’inventò?… Pigliò ‘na gran birritta di cuttuni, e, mintiannusìlla ‘n testa, si la fici scinniri finu sutta la punta di lu nasu.

Pùa niscì: e cuminciò a circari Lucignolu a tutti banni. Lu circò ni li strati, ni li chiazzi, ni li teatrini, intra ogni pùastu: ma nun lu truvò. Addumannò a chiddi ca ‘ncuntrò pi la via, ma nuddu l’avìa vistu.

Allura jì a circarlu a la casa: e arrivatu a la porta tuppiò.

- Cu è? – dumannò Lucignolu di ddaintra.

- Ju sugnu! – rispunnì lu pupu.

- Aspetta tanticchia ca ti grapu.

Doppu mezz’ura la porta si grapì: e immagginativi comu ristò Pinocchiu quannu, trasìannu ni la stanza, vitti lu so' amicu Lucignolu cu ‘na gran birritta di cuttuni ‘n testa, ca cci scinniva finu sutta a lu nasu.

A la vista di dda birritta, Pinocchiu si ‘ntisi quasi cunsulari e pinsò subbitu intra d’iddu:

- "Forsi ca l’amicu è malatu di la ma’ stessa malatia? C’avissi puru iddu la febbri di lu sceccu?…

E facìannu finta ca nun s’avìa addunatu di nenti, cci dumannò ridìannu:

- Comu sta’, caru miu Lucignolu?

- Benissimu: comu un surci intra ‘na pezza di tumazzu parmiggianu.

- Lu dici propriu seriamenti?

- E pirchì t’avissi a diri ‘na farfantaria?

- Scusami, amicu: e allura pirchì pùarti ‘n testa ssa’ birritta di cuttuni ca ti cummoglia tutti li gricchi?

- Mi l’urdinò lu mìadicu, pirchì mi fici mali a ‘stu ghinùacchiu. E tu, caru pupu, pirchì pùarti ssa’ birritta di cuttuni ca ti scinni finu sutta lu nasu?

- Mi l’ordinò lu mìadicu, pirchì mi gracciàvu un pedi.

- Oh! Poviru Pinocchiu!…

- Oh! Poviru Lucignolu!…

A ‘sti paroli seguì un silenziu lùangu lùangu, e ni ddu mentri l’amici nun ficiru àutru ca taliàrisi tra iddi comu a vulìrisi scimmiari.

Finarmenti lu pupu, cu ‘na vucidda dunci dunci, dissi a lu so’ cumpagnu:

- Levami la curiusità, caru Lucignolu miu: ha’ mai suffrutu di malatìa a li gricchi?

- Mai!… E tu?

- Mai! Tra l’àutru havi da ‘sta matina ca haiu ‘na gricchi ca mi fa duluri.

- Haiu lu stessu mali puru ju.

- Anchi tu?.. E qual è la gricchi ca ti fa mali?

- Tutti du’. E tu?

- Tutti du’. Forsi ca è la stessa malatia?

- Cridu di sì.

- Vùa fàrimi un piaciri, Lucignolu?

- Voluntìari! Cu tuttu lu cori.

- Mi fa’ vidiri li gricchi?

- Pirchì no? Ma prima vùagliu vidiri li to’, caru Pinocchiu.

- No: lu primu hai a essiri tu.

- No, carinu! Prima tu, e pùa ju.

- Beni, - dissi allura lu pupu, - facìammu un pattu di boni amici.

- Sintìammu chi pattu.

- Livammuni tutti du’ la birritta ni lu stessu tìampu: accìatti?

- Accìattu.

- Allura attenti!

E Pinocchiu cuminciò a cuntari a vuci anta:

- Unu! Du’! Tri!

A la parola tri! Li du’ carusi pigliaru li birritti di ‘ntesta e li jittaru all’ariu.

E allura avvini ‘na scena ca putissi pariri incridibbili, si nun fussi vera. Avvinni, cioè, ca Pinocchiu e Lucignolu, quannu si vittiru pigliati tutti e du’ di la stessa disgrazia, inveci di ristari murtificati e addulurati, accuminciaru a taliarisi li gricchi crisciuti enormementi, e doppu milli sguaiataggini finìaru cu lu fari ‘na bedda risata.

E ridìaru, ridìaru, ridìaru da duvirisi teniri lu cùarpu: sulu ca, mentri ridivanu, Lucignolu tutta ‘na vota si carmò, e annacannusi e cangiannu culuri, dissi a l’amicu:

- Aiutu, aiutu, Pinocchiu!

- Chi hai?

- Ohimè. Nun pùazzu cchiù stari drittu ‘ncapu li gammi.

- Nun arrinesci mancu a mia, - gridò Pinocchiu, chiancìannu e annacannusi.

E mentri dicivanu accussì, si piegaru tutti du’ versu terra e, caminannu cu li mani e cu li pìadi, accuminciaru a girari e a curriri pi la stanza. E intantu ca currivanu, li so’ vrazza addivintavanu grampi, li so’ facci s’allungavanu e addivintavano mussi e li so’ schini si cuprivanu di un pillami griggiulinu chiaru, cu macchi di nìuru.

Ma lu mumentu cchiù bruttu pi ddi du’ sciagurati quannu fu? Lu mumentu cchiù bruttu e cchiù umilianti fu chiddu quannu si ‘ntìsiru spuntari ‘nnarrìari la cuda. Vinciuti di la vrigogna e di lu duluri, pruvaru a chianciri e a lamintarisi di lu so’ distinu.

Nun l’avissiru mai fattu! Inveci di chianti e lamìanti, mannavanu fori ragli asinini; e ragliannu sunoramente, facivanu tutti e du’: j-a, j-a, j-a.

Ni ddu mumentu tuppiaru a la porta, e ‘na vuci di fori dissi:

- Grapìti! Sugnu l’Ominu, sugnu lu cunnutturi di lu carrettu ca vi purtò ni ‘stu paisi. Grapìti subbitu, o guai a vuàutri!