IV -     La storia di Pinocchiu e lu Griddu-parlanti, unni si vidi comu li carusi tinti                s'annoianu a sèntirisi addrizzari di cu' ni sapi cchiossà d'iddi.

Mentri Geppettu si ni sta ‘n galera,
Pinocchiu cu lu Griddu chiacchiarìa,
ca cunsigli cci duna, e quasi spera
di mannarlu a la scola appena aprìa.

Ma pi dispìattu cu ‘na manu lesta
un martìaddu cci tira, propriu ‘n testa!

Vi cuntu, cari carusi, ca mentri ddu mischinu di Geppettu vinìa purtato 'n galera senza avìrini curpa, ddu disgraziatu di Pinocchiu, ca s'avìa libbratu di li grampi di lu carrabbinìari, jìa currìannu turrenu turenu, p'arrivari lestu a la so' casa; e ni la furia c'avìa a curriri santava pizzola pizzola, granni macchi di spini e fossi chini d'acqua, comu avissi pututu fari 'na crapa o un lìabbru assicutatu di li cacciatura. Arrivatu davanti a la casa, truvò la porta mezza aperta. Allura l'ammuttò, trasì dintra, e doppu aviri misu un bìaddu palu darrìari a la porta, si jittò 'nterra, suspirannu finarmenti filici e cuntentu.

Ma dda cuntintizza durò picca assà, pirchì 'ntisi ni la stanza ca quarcunu facìa:

- Crì - crì - crì !

- Cu è ca mi chiama? - dissi Pinocchiu tuttu scantatu.

- Ju sugnu!

Pinocchiu si girò e vitti un grùassu griddu c'acchiana lentamenti pi lu muru.

- O Griddu, e tu cu sì?

- Ju sugnu lu Griddu-parlanti, e staiu ni 'sta stanza c'havi cchiù di cìantu anni.

- Oj però 'sta stanza è mia, - dissu lu pupu, - e si mi vùa fari un granni piaciri, vatìnni lestu, senza mancu girariti 'nnarrìari.

- Ju di ccà nun mi ni vaiu, - dissi lu Griddu, - si prima nun ti cuntu 'na granni verità

- Dicimìlla e allibèrtati.

- Guai a ddi carusi ca si ribellanu a li patri e a li matri e ca abbannunanu pi crapicciu la propria casa! Nun cci po' jiri mai bona ni 'stu munnu; e prima o doppu si ni pìantinu amarissimamenti.

- Canta, griddu miu, canta comu ti pari e piaci: tantu ju dumani, appena spunta lu suli, mi ni vùagliu jiri di ccà, perchì si rìastu ccà, sicuramenti mi succedi chiddu ca succedi a tuttu l'àutri carusi, mi mannanu cioè a la scola e pi amuri o pi forza mi tocca studiari; e ju, ti lu dicu in cunfidenza, nun haiu voglia di studiari e mi divìartu di cchiù a curriri apprìassu a li farfalli e ad acchianari 'ncapu l'arbuli a pigliari l'acidduzzi di lu nidu.

- Poviru stupidu! Nun lu sa' ca, facìannu accussì, quannu sì granni addivìanti un poviru sceccu e allura tutti s'arricrìanu a sfùttiriti?

- Càrmati, Griddazzu maluguriusu! - gridò Pinocchiu.

Ma lu Griddu, c’avìa tanta pacìanzia ed era puru filosofu, inveci d'offènnirisi pi tanta impertinenza, cuntinuò cu la vuci di prima:

- Si nun ti piaci pi nenti di jri a la scola, pirchì nun t'impari armenu un mistìari, pi guadagnariti onestamenti un pìazzu di pani?

- Tu vùa ca ti lu dicu? - cci arrispunnì Pinocchiu ca già accuminciava a perdiri la pacìanzia. - Di tutti li mistìari di lu munnu cci nn'è sulu unu ca mi piaci.

- E quali fussi 'ssu mistìari?

- Chiddu di manciari, viviri dormiri, divèrtirisi e nun fari nenti di la matina a la sira.

- Tu l'ha sapiri , - dissi lu Griddu-parlanti cu la solita carma, - ca tutti chiddi ca fannu 'ssu bìaddu mistìari finiscinu sempri a lu spitali o a lu càrzaru.

- Attentu, Griddazzu maluguriusu!… si m'acchiananu l'arterii peggiu pi tìa!

- Mischinu d'un Pinocchiu! Mi fa' propriu pena!..

- Pirchì ti fazzu pena?

- Pirchì si' un pupu e, peggiu ancora, tu ha la testa di lignu.

A 'sti urtimi paroli, Pinocchiu comu 'na furia fici un santu e pigliatu di 'ncapu lu bancu un martìaddu di lignu lu lanciò contru lu Griddu-parlanti. Forsi mancu pinsava di curpirlu: ma disgraziatamenti lu 'ngagliò propriu 'ntesta, tantu ca lu poviru Griddu appi sulu lu jatu di fari crì - crì - crì, prima d'arristari mùartu e scacciatu ni lu muru.